Pulbere de stele

Azi, mai mult ca niciodata, simt ca trebuie sa ies din cerc...nu mai pot suporta ca arcurile sale sa ma stranga...ma sufoc...iubesc o parte a acestui cerc...si e greu sa fug fara sa ma doara...probabil ar trebui sa ma zbat sa fiu sigura ca ies repede...dar acest zbucium lasa urme...si urme mari...mi-e teama de ele...chiar si de ele imi va fi dor...Nu stiu ce va fi dincolo de CERC...Poate nimic, poate doar umbra, cu toata ca asta ar insemna ca pe aproape sa fie si lumina...

Un timp, am fost una dintre razele acestuia...astazi sunt doar pulbere...dar nu orice...ci pulbere de stele...Asa ca...merg sa imi caut lumea si stelele mele...

Revenim la chestiuni mai serioase...poezie, arta...

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!


Rudyard Kipling – „Dacă”

Sunt doar un Omulet...

M-am trezit chinuita de un gand...DE CE?...Nu pot intelege...Credeam ca te-am uitat, si totusi, realizez cat de mult pot sa iubesc...la fel de mult pot sa urasc...nu inteleg...sunt o neintelegatoare sau doar o neinteleasa...Anul trecut...pe vremea asta...

UFFF...te iubesc asa cum nu am iubit niciodata si as vrea sa pot strabate lumea ca sa schimb ceva...te urasc asa cum nu am urat niciodata...si as da orice sa te pot uita...ma aflu la cele doua extreme, nu pot accepta prezentul...vreau trecut sau viitor...

Sunt doar un Om care a crezut in noi, care a visat frumos si a cules farame de fericire, sperand ca intr-o zi sa le poata uni...dar, printr-o suflare plina de rautate toate s-au spulberat...ce a ramas?

Doar Copilul din acel OM MARE...

In lumea Sfintelor Minciuni

Traiesc intr-o lume in care Minciunile ma inconjoara...si, culmea, si ele intre ele se mint; Ce Minciuni mincinoase! Asa de usor trec pe langa mine, lovindu-se din cand in cand una de alta. Le vad cum imi zambesc, cum ma intreaba de vorba, ma socheaza ca au impresia ca nu le cunosc, si uite asa, zi de zi...de ce? Poate ati spune pentru ca le accept..hmmm...oare? nu cred asta, pentru ca nu le pot schimba, dar e adevarat ca pot doar sa ma indepartez...si probabil asta voi face...

Imi este dor nebun de lumea mea...ma simt de parca vin din alt secol...da...mi-e dor de plimbari in aer liber..de cantece si muzica buna...de seri in care stai sa asculti muzica si sa privesti luna...cata minunatie...imi vreau lumea mea...si, in fuga mea din calea Sfintelor Minciuni, voi incerca sa o recladesc...departe de ele...

S-au acumulat multe in timp scurt...si cele mai frumoase vise au fost zdrobite...parca nu imi recunosc sufletul...e oare al meu...e rece...din ce in ce mai rece...raceala ma inconjoara si ma ingroapa ca intr-un ghetar...eu sunt? mai pot sa iert?Intrebarea de fapt este: Ce sa iert?

Emotie de toamna

A venit toamna,
Acopera-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau...
mai bine cu umbra ta.


Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori,
Ca au sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
C-ai sa te-ascunzi intr-un ochi strain,
Si el o sa se-nchida c-o frunza de pelin.

Si-atunci m-apropii de pietre si tac
Iau cuvintele si le-nec in mare
Suier luna si-o rasar si-o prefac
Intr-o dragoste mare.

A venit toamna, a venit,
Acopera-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau... mai bine,
Sau...mai bine cu umbra ta.

Sentimentalisme...

...Stau intr-un colt si privesc plangand...

Vad cum, in incostienta mea calc tot in picioare...si frumos si urat...te vad si pe tine la fel...si pe cei care ne cunosc...toti calcam acel frumos si urat in picioare, fara a tine cont si fara a pastra ceva...nimic...e o lupta parca in a distruge cat mai repede...si toti calcam...rapid, ca si cum am omora gandacii de bucatarie, rapid, sa nu mai ramana ceva... nu conteaza ca dragostea e sfasiata sau cine face asta, nu conteaza ca ignoranta e sfaramata...nu se tine cont de nimic...totul trebuie distrus...

Stau si privesc...si plang...nu stiu ce sa regret...pe cele urate...pe toate la un loc...destinul...timpul...vorbele fara rost aruncate...si totusi mi-e dor...da, mi-e dor de impacari cu lacrimi in ochi...mi-e dor de vorbe frumoase care parca au disparut din limbajul nostru...nici macar nu cer dragoste...cer tacere...dar nu tipete si indiferenta...cer linistea sufletului, nu conteaza daca e odihna pentru moment sau cea vesnica...Ma doare rautatea mea, ma doare rautatea ta, ma doare ca i-am lasat pe ceilalti sa distruga ce era al nostru...si nu al lor...si ma doare ca am calcat impreuna cu ei...

...Si plang...

Din viaţă
lui Gh. Bulgăr

Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.

Din volumul „Inedite”, 1966